Sub un clar de lună plină O copilă stă și plânge, Iar în cerul de suspine Ea își cheamă Domnul dulce, al românilor Luceafăr:
«O, tu, domn al dimineții mele, Îmbrăcat în haină albă, Spune-mi ce pot eu să fac Inima să mi-o împac…?
Căci, furată de amor, dorul mi-e străin de Cer… Înfiptă-n rânduri de săgeată, Mi-e trist pelin de dor în suflet, Trăgând de ea încet s-o scot…. Sufletu-mi se lasă pustiit și amorțit…
Și o lacrimă ce lin cutreieră obrazul Către tine cată, Luceafărul meu blând, din preaplinul cupei de mormânt ,.,
Cată de nu te-ai pleca îndată Din Ceru-ți înstelat și cald de lumină românească și purcedere frumoasă…
Și se-ntreabă-ngrijorată: De ce nu vii, Luceafăr blând, Rănile din piept frângând Și inimă vindecând? ,. ?! – Purpuriu din vinișoare Prelins sub cetină de brad…»
Cândva, domnița-n căprioară dintr-un salt se prefăcu Vânătorului să-i deie Chip de rază revărsată Din prinos de inimioară…
Dintr-o carte cu povești, înmuiate-n filocalic iz, înveșmântate-n ‘nalt poesis Binecuvântat deplin de har…
Dar Vânătorul nu primi Frumosul dar din dor nestins… Astfel, pe plaiul cel întins, Atins ușor de gingaș vânt și de veșnică lumină,
Se prelinse pe pământ Firicel de roș plăpând Printre firele de iarbă…- Vânătorul înjghebase Inima de căprioară…
O curmase și-o călcă ca pe-o floare oarecare… Ș-aparent, făr’ de păs plecă Dar cu-n zmeu de gând Ce-n veci nu-i va da pace Pân’ ce nu se va întoarce…-
Însă căprioara noastră căprioară nu era… Iar domnița-nsângerată căta să afle semn în cer de-a morții grabnică scăpare…
Hades se lupta din greu Încercând să intre-n grații Trei ursitelor cu-același ochi, Văzând șansa de posesie A unui suflet în primejdie…
Timpul greu trecea, inima istovea… La așa o rană vie, încă și în inimă, Cum să nu grăbești să mori?
însă – tainic lucru – defel nu se-ntâmpla… Sufletul se chinuia, trupul tot durea Revenit la forme pline, zvelte de femeie –
De Vânătorul ar fi știut Tainic chipul căprioarei, Oare la fel ar fi lovit Ca preatiran între tirani? – O priveliște mai tristă nici că încăpea… –
Văzând crudul episod Din al Veșniciei prestol, Un crai cu stea în frunte Se-apropie pe nesimțite Lângă fată…
– Cine ce-ți făcu, copilă? Și lacrimile i le-adună toate cu ne-nconjurată dragoste…
– Nimene, ce mai contează? – Știu eu cine….Vânătorul! – Nu el, nu el! – Atunci cine? – Crăișorul…
– Cine spui? Că din raiu eu-l văzui…! Vânătorul! Vânătorul! Zburătorul chem la noapte, nicicând pace să-i mai deie…!
– De m-ai și văzut, nu el e! – D’apăi cine, măi domniță? – Crăișorul! crăișorul! «în frunte cu zăvorul…»
– Ce Crăișor – acesta ce inima domniței stinge?… Ce-mi spui mie?! – E un suflet frământat…. frământat, mereu mușcat….
– Ajunge, dară! inima-ți se stinge… Venisem în cale să te ajut… Haide…degrabă, ia de-ți pune picături de rouă pline de mireasma lui Hristos! Te vei vindeca frumos… – Mulțumescu-ți! mulțumescu-ți! domnulețul meu din cer…
Îi dădu craiul să bea – Fata se simți mai bine – Îi mulțumi cu drag în suflet, Pregătind de rămas-bun. Craiul, însă, stăruia și-i întinse un bilet:
– Ori de câte ori mă cauți, cheamă-mă! Eu vin de-ndată să te-ajut…
Fata grai nu mai avea, defel nu-nțelegea… Ochii-i mai erau ținuți… Dar inima-n suflet îi bătea…
«”Liniștea răsună-n zare, forfote roiesc, forfotele cresc la amurgul soarelui, la amurgul soarelui… doinele domnesc… sfântă taină de mister…»
– De ce rămâi surprinsă? Atâtea vieți m-ai căutat Și te miră de izbândă? Ziua ține cât o viață pentru sufletul febril…
Amintirea mea în tine Sprijin îți rămâne-n luptă Birui-vei! birui-vei! cu puțin efort sânger…
Astfel și-amintea domnița, Stând sub clar de lună plină, sub a nopții feerie – zvânt de aprigă dorință…
«Unde oare ești? Tu – Domn al primăverei reci…» Copila capu-și aplecă ușor, Fruntea-i e de gânduri plină…
– Scumpa mea domniță… – Dragul meu domn… Te chemai sub cetină de-atâtea gânduri plină…
– Inima ți-e plină – da… iară mintea dară nu… Și eu am fost cândva vânat de aste frământări în viață…
Un dor cumplit făr’ de-ncetare Ce primenire nu-și găsea Doar când seara se ivea Lumina lină-n desfătare….
Când (z)buciumul va fi sunat cu-adâncă jale peste sate… Și-n căutarea-mi neurmată Voi fi aflat strop de răcoare…
– Rana ta de-atunci, rana mea de rai, Eminule iubit…acu’, inima-mi cântă doine jalnice de dor – ce dor…. – Copilă mică și frumoasă, lucrează Lordului Iubire ș’ ai să culegi prinosul tău la vremea lor, răbdare..!
De mântuitu-m-a pe mine, într-un ceas de dor obștesc și de clocot sufletesc, pentru oricine o va face – Și tâlhar de-ar fi pe Cruce… –
Să vreie numai…. dar el nu vrea… Vânătorul tău nu vrea, dulcea mea domniță… – Crăișor… (abia un murmur s-auzi)
– Domnița mea, cât te iubesc nu pot nici zice, Dar ce-ți pot face-n cale, spune-mi, În ale amorului rânduri ce-mpletesc mreaja gingașelor ițe-n roi netulburat de patimi?… – Talanții adâncește-mi-i-n ai tăi…. lupta ta s-o duc și eu…. iubindu-te din tot sufletul meu… cu măsura potrivită, însă dăruită.
Brațul tău de greul vieții să mă ție-n dorul tău, Vis nedestrămat de veacuri, sângiure în simțiri, Falnic zbor de vitejie necurmat de opintiri, Dor din dorul veșniciei, arzând în glie de martiri…
Și-mi apari în rugăciune Ca-n lumina ‘cestei seri – ce în lacrămi se scoboară și ne strânge piept la piept – Și cu drag mă pomenește dinaintea lui Hristos… Eminule iubit, frumos….
– Se va-ntoarce… Domnul – și se va-ntoarce….
Și, cuminecat, o sărută pe frunte, și harul său i-l dete suferindei fete,.,, Același spirit strămoșesc, același suflet preamăreț… Străjui-va iară un condei și-un suflet dârz peste soarta și pământul Fiicei de-Mpărat. (peste România noastră)
stehana
Stehana's Blog 